Articol despre Biserica din Poiana Stampei in Formula AS

UN VIS ÎN FLĂCĂRI

Cu jalba la Împăratul

Sfârşit de toamnă în anul 1882. Patru ţărani ro­mâni, cu straie albe şi plete lungi, stau stingheri, într-o piaţă uriaşă din centrul Vienei, în faţa majes­tuosului palat al Habsburgilor. Veniţi pe jos tocmai din Buco­vina, fuseseră aleşi de obştea sătească să ducă o jalbă la împărat: prea­luminatul Franz Josef, să le îngă­duie prin mila şi strălucirea lui, ridicarea unei biserici ortodoxe în satul lor românesc, pierdut printre munţi. Hai­nele li-s prăfuite, opin­cile schimo­nosite de-atâta drum. O mie de kilometri peste munţi, prin păduri şi prin nesfârşita pustă ungu­rească. Şi-acum, pala­tul Hofburg le stă dinainte, copleşindu-i cu măreţia lui. Casa împăratului! Nici la o sută de paşi n-ai voie să te apro­pii de por­ţile lui. Gărzile imperiale îi opresc. "Cine sunteţi, de unde ve­niţi?", îi întreabă un bărbat cu fire­turi, privindu-le bun­diţele cu blană de dihor la mâneci şi cămeşoaiele lungi, strân­se în chimir. "Bucovina? Cum aţi ajuns aici?...". Soldaţii îi alungă. Cei patru stau şi se sfă­tuiesc. Con­ducătorul lor, Sava Pra­lea, priveşte încrun­tat spre palatul cu sute de odăi scăldate-n lu­mini. Un om dârz, înalt, cu pomeţii sculptaţi în piatră, aşa cum îl arată fotografiile. "E prea mare ruşinea să ne-ntoar­cem acasă, să zicem că nici măcar n-am fost primiţi de Împărat!", îşi zice, când, deodată, vede câteva caleşti aurii apropiindu-se de palat. Dintr-o trăsură coboară însuşi Franz Josef, îmbrăcat ca în fotografii, în unifor­ma sa militară. Nu mai are nimic de pierdut. Se repede spre gărzi şi strigă către Îm­părat, în cea mai curată limbă germană: "Majestate, am venit tocmai din Bu­co­vina ca să vorbim olecuţă cu dumneata! Nu plecăm de aici, Majestate!...". Suve­ranul se opreşte şi îl pri­veşte mirat. Sunt faţă în faţă, mai marele Impe­riului austro-ungar şi un ţăran buco­vinean în opinci. E în­crun­tat împăratul. Masiv, cu favoriţi şi mustaţă bo­gată. Garda vrea din nou să îi alunge, îmbrâncindu-i cu arme­le. Dar atunci se întâmplă o minune. Franz Josef ridică braţul şi face semn să fie lăsaţi.

"Nu putem trăi fără Dumnezeu"

Nimeni nu poate şti ce l-a făcut pe împărat să-i pof­tească în palat. Citise "ceva" în ochii acelui mun­tean cu pomeţi pietroşi şi înalţi, o nobleţe cu care-şi stăpânea disperarea? Sigur este că după ce i-a chemat înăuntru, i-a pus şi la masă cu el. "Ce vreţi?", i-a în­trebat. "Biserică vrem, preamărite. Noi nu putem trăi fără Dumnezeu", a răspuns Sava Pralea, cu glas înalt. "Oamenii au strâns bani, au dăruit pământuri, au făcut sacrificii. N-au nevoie decât de-un cuvânt, de drepta­tea Măriei Voastre." Vorbesc şi ceilalţi ţărani. Îi zic suveranului că ăsta este marele lor vis. Că oamenii care i-au trimis nu-şi pot trăi credinţa ortodoxă fără biserică. Franz Josef îi ascultă şi zice "nu". Ridicarea unei biserici ortodoxe ar constitui un antecedent foar­te periculos pentru întreg imperiul. Toate bisericile din Bucovina fuseseră închise. Rămăseseră doar trei mâ­năstiri, Moldoviţa, Dragomirna şi Putna. Împăratul se ridică de la masă şi vrea să plece. Atunci, lui Sava Pralea îi vine un gând ce va străbate veacurile şi istoria. Cu lacrimi în ochi, spune că dacă cererea le este împlinită, biserica va fi închinată căsătoriei prin­ţului moştenitor Rudolf, cu principesa Ştefania a Bel­giei. Că se vor ruga pentru tânărul cuplu imperial, în cântări de clopote şi de toacă. Impresionat de gândul bucovineanului, Franz Josef se aşează din nou la masă şi sem­nea­ză aprobarea de înălţare a bisericii. Ba le oferă celor patru jălbari şi bani, o trei­me din preţul construcţiei, plus patru policandre din cristal de Boe­mia, drept dar din partea principilor căsătoriţi, precum şi alte odoare, care aveau să ră­mână în biserică. A fost acesta un caz unic în timpul celor 144 de ani de ocu­paţie habsburgică, şi nemaiîntâlnit în toate cele 40 de provincii ale impe­riului. Biserică ortodoxă în Bu­co­vina! Cei patru ţărani s-au întors acasă ca nişte învingători, întâm­pinaţi de oameni îmbră­caţi în haine de sărbă­toa­re. O întâm­plare preami­nunată, păs­trată până în ziua de azi, în amintirea şi sufletele sătenilor din Po­iana Stam­pei.

Pe urmele adevărului

"Erau altfel de oa­meni aceia. Hotărâţi, cre­deau în visul lor. Au făcut biserica în nici un an de zile. Catedrală din bârne de brad, cu cinci turle, foarte mare, pentru vremurile de-atunci. Toţi oamenii s-au jertfit pentru ea. Toţi! Au dat vita din grajd, su­manu' din cui, au dat calu', oile din staul, ca să pună bani pentru biserică! Numai o Evan­­ghelie costa atunci cât două perechi de boi. Şi toţi au ştiut, neam de neam, zise din tată-n fiu, cât sacrificiu a fost ca să se-nalţe bise­rica. "

Paraschiva Abudnăriţei e strănepoata directă a lui Sava Pra­lea, omul care i-a vorbit împăratu­lui. În fa­milie s-a păstrat întoc­mai în­tâmplarea petre­cută atunci, povestită de bunic. Stă în faţa mea cu un maldăr de acte şi de fotografii. Pa­­ras­chi­va s-a născut în Poiana Stampei şi a moştenit, cred, ceva din firea înaintaşilor săi. O simţi din as­pri­mea patimii cu care vor­­beşte, apă­sând pe cuvinte, de parcă fie­care vorbă ar fi rostită ca să rămână aşa, în­cremenită pe veci. A fost profesoară de ro­mână şi scrie acum mo­no­grafia satului ei de naştere. A colindat prin tot fostul imperiu, din Cernăuţi şi până la Viena, ca să găsească documente despre strămo­şii ei, ca să vadă locurile pe unde au pribegit. La Viena a mers mai mult "ca să-şi închipuie". Cum vor fi arătat cei patru ţărani bucovineni, în luxul acela imperial? Paraschiva nu l-a prins pe străbu­nicul Sava. Dar aproa­pe îl poate "ve­dea", din descrie­rile bunicului Ioan Pralea şi din docu­mente. A găsit la Cernăuţi co­respondenţa dintre sătenii învin­gători şi marele pictor Epaminonda Bu­cevschi, pe care l-au chemat să pic­teze biserica ime­diat după ce-au primit aprobarea împăratului. "V-aş ruga să mi se pună la dispoziţie o locuinţă şi un local luminos pentru lucru, compus din trei piese, precum şi ajutorul comunei, pentru a nu pierde vremea cu trebu­rile mena­jului. Aştept, prin urmare, devizul pentru a putea să declar dacă pot accepta lucrul pentru preţul fixat sau nu", le răspun­dea, în 1883, pictorul renumit în toată Academia de Artă din Viena, prieten al lui Eminescu, cel ce pictase mari mâ­năstiri ale Bucovinei, catedrale în Roma, Viena şi Zagreb, inclusiv celebrul portret al lui Ştefan cel Mare pe care-l ştiu azi toţi românii. Mii de florini au adunat localnicii ca să-şi vadă lăcaşul ridicat şi împodobit, ca să se bucure de îngerii şi sfinţii lui Epaminonda, pictaţi cu tristeţe, în ultimii săi ani, îna­inte de-a se stinge de boală, la numai 48 de ani... Icoanele împărăteşti, catapeteasma suflată cu aur, dar şi vasele liturgice de aur, candelele de argint şi poli­can­drele de cristal, dăruite de împărat. Din Ardeal au pri­mit Evanghelia cu care a slujit însuşi Mitropolitul Andrei Şaguna, tipărită de acesta, în anul 1859. Iar sfinţirea a fost săvârşită de chiar Mitropolitul Bu­co­­vinei şi Dalma­ţiei, Silvestru Mo­rariu-Andrievici, cel mai ma­re a­pă­rător al drep­tu­rilor ro­mâ­nilor bu­covi­neni din toate vre­murile.

"E greu să-nţelegeţi ce-a în­semnat biserica asta pentru oa­me­nii din Poiana Stampei. Nu-i aşa, o biserică oarecare. Toată sufe­rinţa lor, toată jerfa e adu­nată în pereţii aceia zugrăviţi cu sfinţi stră­­vechi. Toate aceste odoare erau încă acolo, înă­un­tru. Peste 130 de ani de istorie şi sacrificii. Oamenii încă ştiu. Nu neapărat că au toţi monografia în case, primită în dar de la noi, dar le-a rămas aşa, o mândrie, din poveştile bă­trâ­nilor. C-au reuşit să facă sin­gura bise­rică ortodoxă în vremu­rile acelea... La sfinţirea ei, s-au adunat puhoaie de oameni din toată Bu­covina. Primul preot a fost nimeni altul decât Si­meon Florea-Marian, cel mai mare folclorist al românilor. E statuia lui acolo, în faţă. O să vedeţi. Oamenii încă ştiu. Îi apasă istoria. Mereu s-au simţit responsabili pentru biserica asta. S-o ţină în viaţă. S-o ocrotească. Apoi au adunat iarăşi bani pentru ea, aproape cinci miliarde de lei. Au refăcut-o, albă, nouă. Ca o mirea­să era. Ca o mireasă..." Şi Pa­raschiva Abudnăriţei iz­bucneşte în lacrimi.

Trei ore blestemate

Anul trecut, pe 18 februarie dimineaţa, Paraschiva se afla într-un magazin de legume din Vatra Dornei. Vorbea liniştită cu un vânzător pe care-l cunoştea. Deo­dată, în prăvălie a intrat un bărbat neguros, "cu căciulă brumărie şi cojoc" - care-i zice vânzătorului: "Aţi auzit, arde biserica din Poiana Stampei..." La în­ce­put, Paraschiva a crezut că n-aude bine. Poate cea­laltă biserică, din Podu Coşnei... Sau poate cea din deal, de la Dornişoara?... Nu se poate să fie cea ve­che! Abia apoi, când şi-a dat seama c-ar putea fi ade­vărat, a simţit "că i se taie picioarele". I s-a făcut rău acolo, în magazin. Vestea cea rea fusese adevă­rată! Biserica a ars din temelii, vreme de trei ore, cu toate tezaurele ce se aflau înăuntru. Trei ore! Atât! Istorie transformată în cenuşă.

Împreună cu soţul ei, Ioan, Paraschiva Abudnăriţei a scos o monografie a satului Poiana Stampei. Om al locului, fost militar, bărbatul cunoaşte bine munţii şi oamenii, aşa că îl rog să-mi fie călăuză, pe drumul meu către satul acela mare, ascuns între piscurile Rod­nei şi Călimaniului. Omul conduce maşina atent prin zăpezi, ştie locul ca-n palmă, recunoşti în el colonelul de vânători de munte, azi în vârstă de 65 de ani, care-a trăit o viaţă doar printre soldaţi în pustietăţi primej­dioase. Cu toate astea, când vine vorba despre biserica arsă, vocea i se înmoaie. "Simţeam mereu nevoia să intru în ea. De sute şi sute de ori m-am rugat acolo nu doar la slujbele obişnuite. Simţeam că acolo ceva mă ajută. Lucrul ăsta cu arma, cu grenada, cu trotilul e ceva foarte... apăsător. Mă rugam la Dumnezeu şi stăteam cu calendarul creştin în mână, încercând să fac o planificare, să nu trag, să nu folosesc arma­men­tul în zilele de sărbătoare. Doar bunul Dumnezeu m-a ajutat ca în 38 de ani de carieră să nu se-ntâm­ple ceva rău sub comanda mea, aşa cum se-ntâm­pla des, pe-atunci, în meseria noastră. E un loc bine­cuvântat acela. Un loc cu atâta pace..."

Oprim pe culmea Florenilor, lângă un cimitir întins şi pustiu. De-aici se vede toată Poiana Stampei. Case mari, risipite pe vale, cu hornuri fume­gând peste zăpe­zile ceţoase. De-aici a văzut colo­nelul, pe 19 februa­rie, când tocmai venea dinspre Vatra Dornei, o flacără mai înaltă decât toate acope­rişurile, ţâşnind de undeva din mijlocul lor, ca o trâmbă apocaliptică ce-acoperea cu fumul ei dus de vânt jumătate din întinsul depre­siunii. Aici a oprit maşina şi s-a uitat. I-au dat lacri­mile. Şi-a zis că aşa ceva nu este cu putinţă...

...  CITEȘTE CONTINUAREA ARTICOLULUI : Formula AS

Cei ce vor să îi sprijine pe locuitorii din Poiana Stampei în această nouă încercare

de a-şi construi o biserică, pot folosi conturile:

RO22CECESV433RON1096614 (lei) şi

RO24CECESV43C1EUR1096615 (euro),

C.U.I 13290534 sau tel. 0740/11.95.49 (consilier Vladimir Popescu).