Fotografii inedite din arhiva CNSAS despre "rezistenţa din munţi" formată și în zona Vatra Dornei

RFI România a publicat zilele acestea un foto-reportaj cu membrii a două „organizații subversive” realizate de Securitate după capturarea lor și păstrate azi la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în fondul documentar, dosarele D15171 și D22. Materialul este realizat în colaborare cu Centrul de Consultanță Istorică care a pus la dispoziție aceste fotografii. Una dintre aceste „organizații subversive”, numită "Gărzile lui Decebal”, și-a desfășurat activitatea în zona Dornelor.

Primele grupuri de rezistenţă din România împotriva bolşevizării se organizează în munţii României chiar după 23 August 1944. Totuşi acțiunile acestea iau amploare după preluarea efectivă puterii de către comunişti pe 6 martie 1945, iar mișcarea de rezistență continuă aproape 20 de ani în munţii României.

Falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, abdicarea regelui Mihai şi hăituirea legionarilor face ca numărul celor ce iau calea muntelui să crească în perioada 1947-1950, notează istoricii. Grupurile se organizează, americanii promit sprijin pentru rezistenţi, se fac planuri pentru o mişcare la nivel naţional, unii legionari refugiaţi în Germania sau în alte ţări europene sunt paraşutaţi în munţi, împreună cu ceva provizii în alimente şi arme.

Scriitorul și deținutul politic Cicerone Ioniţoiu precizează că la sfârşitul anului 1948 au început să se organizeze grupuri de partizani în Moldova de Nord, cunoscute sub denumirea de "Gărzile lui Decebal”, împărțite în funcție de raza de acțiune în trei ramuri: Vatra Dornei - Piatra Neamţ, Vatra Dornei - Fălticeni sau Vatra Dornei - Bistriţa Năsăud.

Prima ramură era condusă de Filaret Gămălău, stareţul schitului Rarău, arestat la 1 septembrie 1950, fiind denunţat de pictorul din comuna Teiul Doamnei.

A doua fracţiune îşi desfăşura activitatea de la Şarul Dornei şi Crucea, până la frontiera sovietică. Şeful acestei grupe din cuiburile Obcinilor era sublocotenentul Jenică Arnăutu, originar din satul Ungureni, comuna Mîndreni, Judeţul Botoşani, care era membru al Partidului Naţional Ţărănesc, îl cunoscusem la Bucureşti în timpul campaniei electorale din 1946, pe când venea după material de propagandă.

Dat fiind faptul că era militar însemna un mare avantaj, putând să circule nestingherit, în timp ce comuniştii căutau să împiedice orice propagandă şi mai ales circulaţia programelor partidelor. Era un om hotărât, care nu pregeta să depună toate eforturile pentru a scăpa ţara de comunism. Timpul a probat acest caracter integru al lui Jenică. Încă din timpul campaniei electorale, unii erau preocupaţi să adune oamenii de bună-credinţă în vederea unei pregătiri militare pentru o rezistenţă armată ce părea singura soluţie pentru înlăturarea dictaturii ce se instaurase cu ajutorul bolşevicilor.

Scos din armată, ca foarte mulţi ofiţeri, Jenică Arnăutu a fost arestat, în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, în satul Ungureni de pe Jijia. Reuşind să evadeze de la Jandarmerie, a luat calea codrului, fixându-şi centrul de acţiune în Munţii Suhardului-Bistriţa şi Mestecăniş. Prezenţa partizanilor s-a făcut simţită în comunele următoare: Dorna Cândrenilor, Coşna, Coşniţa, Poiana Negri, Şarul Dornei, Arini, Crucea. Locuitorii satelor îi susţineau pe partizani, ajutându-i mai ales cu mâncare.

Printre partizanii din această regiune au putut fi identificaţi prin închisori: Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu. Aceşti oameni, legaţi acum de pădure, adunaseră arme, aparate de radio, de transmisie, pe care le instalaseră în bordei.

Adăpostul n-a putut fi reperat în timp de iarnă, fiind bine camuflat. Dar cum iuda e cauza tuturor nenorocirilor, şi printre ei a fost introdus un "student", care a informat asupra poziţiei unde se găseau. Securiştii au plecat pe urmele lor şi, după o serie de hărţuieli din partea acestora, partizanii s*au retras în ascunzătoare. Aici au fost surprinşi la un moment dat. În lupta de capturare, Jenică Arnăutu a fost doborât şi lovit cu patul puştii în cap. Osul frontal i-a fost spart şi înfundat în cap. Pe drumul spre Securitate a avut dureri atroce de cap, dureri ce l-au urmărit prin puşcării câte zile i-au rămas până la exterminare.

Procesul a fost judecat la Tribunalul Militar din Iaşi, unde procurorul Puişor a cerut pedeapsa cu moartea atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi membri ai grupului, în aşteptarea recursului au trecut prin închisoarea Suceava. Aici li s-a anunţat comutarea pedepsei în muncă silnică pe viaţă.

Jenică Arnăutu a stat la Gherla şi apoi la Aiud până în 1957, când, după o grevă declanşată împotriva condiţiilor de exterminare la care erau supuşi deţinuţii, a fost mutat la Rîmnicu Sărat, împreuna cu cei care erau socotiţi conducătorii grevei, ca o măsură disciplinară. Aici era o temniţă grea, de izolare completă, fiecare deţinut cu celula lui, şi mai ales era un regim sever de alimentaţie, însoţit de bătăi continue.

Iată ce spune Ovidiu Borcea, care a reuşit să supravieţuiască: "Jenică Arnăutu era cel care protesta cel mai vehement împotriva regimului de exterminare. La Rîmnicu Sărat se murea de foame, de frig, de bătaie. Eram înmormântaţi de vii. Cămaşa pe care o aveam era ca o apărătoare de muşte. Semănăm cu un soldat elveţian din Garda Vaticanului, căci eram îmbrăcat numai în fâşii. Cînd le-am arătat temnicerilor starea cămăşii mele, mi-au spus râzând că era mai bună decât a celui de la celula patru, adică a lui Jenică Arnăutu. El se găsea într-o grevă a foamei care dura de 132 de zile, timp în care a fost torturat, bătut, alimentat cu furtunul, pe care-l introduceau forţat în gură şi pe esofag, în aceste condiţii şi-a dat ultima suflare pe 2 noiembrie 1959."

Jenică Arnăutu a stat aproape 1.000 de zile izolat în "cavoul" nr. 4, după care a fost aruncai în groapa comună. După 7 ani, când au aflat părinţii şi li s-a permis să-l aducă acasă, l-au găsit aruncat pe burtă, dezbrăcat, şi cu încă o persoană neidentificată. Amândoi au fost înmormântaţi creştineşte.

CICERONE IONIŢOIU. Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946 - 1958. Ediţia a II-a, revizuită şi completată. "Gîndirea Românească", 1993, 140 p. ISBN 973-95688-1-2.

Vă prezentăm în continuare fotografiile din arhiva CNSAS cu descrierile pentru fiecare dintre acestea: